La aproape 20 ani de la răsturnarea regimului comunist, românii sunt încă marcaţi de “teroarea roşie” Ne e teamă să vorbim, să spunem cine au fost acei oameni. Încă ni se ascunde identitatea criminalilor acelor timpuri. Un băimărean rupe tăcerea, descriind un coşmar de opt ani, care i-a marcat existenţa.

Născut în 1920, în comuna Somova din judeţul Tulcea, Mitu Bujor este unul dintre cei care au gustat din amarul regimului comunist, devenind, la fel ca milioane de nevinovaţi, victima unui sistem bolnav. În 1955, se stabileşte în Baia Mare şi este angajat ca jonctor la Oficiul de Telefoane din localitate. După un an, în noiembrie ‘56, un coleg, Ion Popescu, taie reţeaua principală telefonică a oraşului, provocând întreruperea comunicării cu centralele din ţară. Gestul este interpretat ca un sabotaj la adresa guvernării comuniste şi toţi apropiaţii lui Popescu intră în cercul suspecţilor. Un prieten apropiat al acestuia, Bujor este arestat în scurt timp.  

Anchetatorul Costin Dragomir

Despre calvarul care a urmat ne spune chiar el. “M-au săltat în ianuarie ‘57. Au venit băieţii cu ochi albaştri, m-au băgat într-o maşină, cu ochelari pe ochi şi m-am trezit la Securitate. A fost ultima oară când mi-am văzut soţia. Acolo era subsolul cu celulele de tortură a celor arestaţi. Am primit şi eu una, în care am stat nouă luni. Imediat a început ancheta condusă de locotenentul Costin Dragomir. La început interogatoriile erau rare (una la 2-3 săptămâni), apoi s-au intensificat. Aşa am aflat motivul arestării mele. Mă întrebau de Partidul Unit Român şi de relaţia mea cu Popescu. Habar nu aveam ce voiau să le spun. Nu ştiam nimic. Fiind convins că e o greşeală, am negat orice implicaţie de-a mea în acest PUR. Văzând că fac pe ‘grozavul’, anchetatorul Dragomir m-a luat la bătaie, m-a lovit cu capul de perete. Mai apoi m-a confruntat cu Popescu, care a declarat că noi doi, împreună cu alţii voiam să răsturnăm PCR şi să instaurăm PUR. Am rămas tablou. Ce a urmat e uşor de închipuit. Bătăi şi ameninţări, până am semnat tot ceea ce a scris Dragomir. El îmi zicea ‘vom face un proces politic la Baia Mare’. Apoi am înţeles ce voia să spună. Totul era regizat şi noi cei arestaţi trebuia să recunoaştem invenţiile sale.

În faţa Tribunalului Militar

După ce am semnat un dosar gros de 10 cm, ancheta a luat sfârşit şi a început procesul. Era septembrie ‘57, în clădirea din Centrul Vechi, unde fusese înainte Agenţia Tarom. La etaj. În sala de judecată, păzită de un cordon de militari înarmaţi, am intrat 22 de acuzaţi. În sală erau familiile noastre, dar nu aveam voie să ne uităm înspre ele că ne ameninţau cu automatele. Şi nu ne-am uitat. Toată mascarada a fost condusă de Tribunalul Militar Cluj, care după trei zile de proces a dat sentinţa. Era prezent şi anchetatorul Costin Dragomir, dar nu cu gradul de locotenent, ci cu cel de căpitan. A meritat două grade, că a făcut procesul politic după programul rusesc-comunist. Din sală s-au ridicat trei ‘tovarăşi’ şi au strigat să fim condamnaţi la moarte. Ion Popescu, Mitu Bujor, Ioan Andraş, Nichita Tomoioagă şi Pop Virgil – condamnaţi la moarte prin împuşcare. Ceilalţi 17 au primit muncă silnică între 10 şi 20 de ani. Am început să plâng, împreună cu foarte mulţi din sală. Cu excepţia lui Popescu (ce pregătea un nou lot), primii patru, am fost duşi la închisoarea Gherla. Aşteptam execuţia. Am rămas 45 de zile în celula 0, rugându-ne la Dumnezeu să ne primească la El, după care ne-au pus la zid pe rând şi au tras, de am crezut că s-a terminat. Fusese o simulare. Apoi ne-au spus că ni se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. ‘Sunteţi fericiţi, bă?’, ne-au zis. ‘Da.’ Am fost dus în două rânduri la Satu Mare şi Cluj, la procese, să depun mărturie împotriva altor condamnaţi. Le-am zis că nu ştiu nimic de PUR şi că Organizaţia era o invenţie a Securităţii, de s-a enervat un judecător şi m-a scos afară din sală.

Din Zarca Gherlei, în Colonia Grind

Mâncarea pe o zi era aşa: o cană de ceai (fără zahăr, că făceam diabet), 100 g pâine, 500 g turtoi (din mălai) şi două polonice de supă. Asta când nu erai dus la izolare. Acolo, într-o celulă de 1 mp, primeai numai apă şi supă la trei zile. După nouă zile ieşeai aproape mort. În rest, mâncarea a fost oribilă. Supa era o fiertură de iarbă cosită şi cu diferite animale mici. S-au găsit şobolani şi oase de pisică, dar cine le afla trebuia să tacă şi să mănânce, că altfel murea. Celulele fără canalizate, nu erau dotate cu paturi. Doar cu 5 saltele. În zarca (celularul 3, cel mai rău), dormeam câte 10 într-o cameră de 2×4 m. Prin 1960, am primit vestea că ni se comutase pedeapsa la 25 de ani de muncă silnică. Iar în 1961, o parte a ajuns la muncă în Delta Dunării, în Colonia Grind. Aici a fost problemă cu apa, care era foarte rea. Mulţi au făcut dizenterie şi distrofie, care îi curăţa. Carne, mâncam doar de cal, dar era aşa de proastă, că veneau numai gloabele bolnave sau moarte deja. Făceam tot felul de munci agricole, desecări de terenuri, cultivări. Am făcut o groază de case cu etaj pentru ofiţeri şi subofiţeri.

Eliberarea

În 1963, eram tare sfârşit şi cam bolnav. Nervii mă îngrijorau foarte mult, dar nu de moarte îmi era frică, ci de ospiciu. S-a făcut atunci un lot cu bolnavi şi am fost dus la Gherla. Acolo am lucrat o perioadă la fabrica de mobilă, care trimitea la export. După un an, în iunie ‘64, am fost eliberat. Mi s-au dat hainele groase de iarnă pe care le purtam când m-au arestat. Erau toate mucegăite, iar cămaşa putrezită. Le-am luat, că erau ale mele. Când m-au eliberat, după opt ani de detenţie, aveam 45 kg (şi peste 1,70 m, n. red.). Am ajuns în Baia Mare şi am pornit instinctiv spre fosta casă, de pe Barbu Delavrancea, care îmi era confiscată de mult timp. Am aflat că soţia se mutase în altă parte, dar nu am apucat să o mai văd niciodată, pentru că murise cu un an şi ceva înainte de a mă elibera. Suferise prea mult şi făcuse ciroză. Iar eu nu ştiusem nimic. Eram distrus. Cu ajutorul unor cunoştinţe m-am pus pe picioare şi m-am angajat cu greu, doar ca necalificat, deşi aveam patru calificări. Peste câtva timp m-am recăsătorit cu Valerica, soţia actuală.”

Hărţuit de Secu’

La cei aproape 90 de ani, Bujor este un pensionar împăcat cu soarta. Supravieţuieşte cu o pensie de câteva milioane lei. Este supărat pe actuala conducere a ţării pentru că îl minte în continuare. “Atunci am fost condamnaţi de Popescu 72 de inşi. Dragomir şi-a făcut bine treaba. A ticluit un proces politic, aşa cum a vrut. Până în ‘90 am fost permanent hărţuit de Securitate, am fost cercetat de zeci de ori, trebuia să dau declaraţii. Foarte mult m-a hărţuit căpitanul Bob, care mă lua seara de acasă, la Securitate, să fac tot felul de rapoarte. Apoi a urmat colonelul Marinca, prin ‘78-’79. Nu a durat mult, că după ‘80, am auzit că a murit. În ‘90, am făcut cerere la fosta Securitate şi la Ministerul Justiţiei, pentru a primi sentinţa iniţială de condamnare la moarte. Mi s-a trimis sentinţa cu o condamnare la 25 de ani de muncă silnică. Este o minciună, am fost condamnat la moarte! Nu le este ruşine să mintă, după două decenii de democraţie?” Nu le este, nea Bujor, şi nu le va fi niciodată. Suntem conduşi de relicvele sistemului care te-a condamnat şi asta nu trebuie să ne mire.

Instanţa

Completul de Judecată – Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, compus din

preşedinte: Finichi Paul – locotenent colonel justiţie

procuror militar: Miclea Constantin – locotenent colonel justiţie

asesori populari: Deleanu Gheorghe – maior şi Ioniţă Ioan – maior

secretar: Lăpuşte Ioan

Programul din “celular”

În celula din clădirea Securităţii din Baia Mare, programul zilnic era următorul:

5 – deşteptarea

8 – o cană de ceai şi 100 g pâine cazonă

12 – un castron ciorbă şi 300 g pâine

18 – un castron ciorbă şi 200 g pâine

“Celularul” era o încăpere de beton, de 170×70 cm, cu un pat şi o măsuţă, ambele din beton şi o saltea din paie mărunţite. Se dormea câteva ore pe noapte, între anchete, de multe ori pe jos, bătut şi spălat cu apă. Becul nu se stingea niciodată. Nu puteai dormi decât cu faţa în sus sau spre uşă, pentru a fi supravegheat prin vizetă.

“Partidul a creat o Organizaţie cu 72 de membri. Domnul anchetator Costin Dragomir a ticluit un program pentru organizaţia fantomă de toată frumuseţea, după care orice instanţă din lume ar fi condamnat o aşa organizaţie. Chiar şi americanii. După anchetă mi-a zis: ‘Trebuie să facem un proces politic pentru intimidarea celor de afară’. De exemplu Ungaria!”, Mitu Bujor.