Şi-a executat pedeapsa abuzivă impusă de comunişti, însă a mai stat câteva săptămâni în închisoare, pentru că şi-a luat rămas bun de la colegii de suferinţă. Istoria condamnării nedrepte a unui fost deţinut politic ne lasă fără replică, acum, la mai bine de o jumătate de secol de la instituirea terorii roşii.

Iosif Man a fost condamnat pentru că a “lansat zvonuri alarmiste”. Decizie absurdă şi de neregăsit în practica judiciară. Iosif Man s-a născut în 1916, în Dragomireşti, a terminat liceul Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei, iar în 1931 a absolvit la Satu Mare şcoala comercială. A urmat Academia Comercială din Cluj, din care nu a finalizat decât doi ani. “Ardealul a fost ocupat de unguri şi am fost nevoit să-mi închei studiile, fiind numit subnotar în Rozavlea. Între timp am făcut şcoala de notari de la Szombately, din Ungaria, iar între ‘45-’48, am lucrat ca notar în Şieu şi Cuhea (Bogdan Vodă de azi, n.red). A venit în două rânduri un ofiţer de securitate la mine, cerându-mi să le ofer date despre ce spun oamenii din comună (fiindcă aveam permanent contact cu ei). Nu am vrut să colaborez, aşa că subprefectul Drăghici m-a chemat la centrul de plasă de la Dragomireşti. Ziua de 8 octombrie 1948 a fost una fatală pentru mine. M-au ridicat împreună cu Chişu (un proprietar de moară din Vişeu) şi Lucreţia (fiica lui Ştrifunda, primarul din Borşa, conducătorul revoltei populare a maramureşenilor împotriva dominaţiei ruseşti). Timp de doi ani ne-au plimbat prin beciurile Securităţii din Sighet. Dar cu întreruperi. Ba ne ţineau două-trei luni (cu bătăile şi ancheta de rigoare), ba ne lăsau liberi câteva săptămâni, după care ne arestau din nou. În această perioadă, în timp ce trupele lui Ştrifunda se îndreptau spre Sighet, m-am alăturat oamenilor din sat care s-au grupat şi au pornit spre a se întâlni cu cei din Borşa. Dar de la Onceşti ne-am întors acasă, spunându-ni-se că s-a ajuns la o înţelegere între cele două părţi.

Viaţă de canal

În iunie 1950, am fost trimis la Canal. Fără proces, fără condamnare. Am trecut prin Ghencea, unde mi s-a făcut dosarul. Prima oprire a fost la Capul Midia, unde domina un regim de exterminare prin muncă forţată, înfometare şi bătăi. Am crezut că ne omoară pe toţi. Lucram de la ora 4 dimineaţă până la 9 seara, primind numai o cană de apă şi pâine. Mai mult, noaptea ne sculau şi ne chemau în biroul comandantului Borcea. Începeau bătăile, ancheta… Borcea ăsta se purta ca un câine. Te întrebau ce ai fost. <Funcţionar? Ai jefuit clasa muncitoare>, ziceau şi te băteau. La Midia am săpat Canalul. Primeam un vagon la cinci inşi, pe care trebuia să-l umplem în două-trei ore. Dacă nu reuşeam, nu mai primeam mâncare. Ne înfometau într-un hal de nedescris. În colonie erau două lagăre. Cei din lagărul de ofiţeri erau exterminaţi prin bătaie, iar pe noi ne ţineau cu foame.

Apoi am ajuns la Cernavodă, unde eram cuminţiţi cu o foame grozavă şi lucru peste măsură. Comandantul era un învăţător din Arad, care se purta cumsecade cu noi. A fost schimbat repede, acuzat că a ajutat deţinuţii. L-au închis şi pe el. Viaţa grea ne-o făceau ceilalţi din conducere: locotenentul Florea şi plutonierul Moldovan, nişte satrapi, nişte câini, nu altceva. În schimb, un locotenent din Făgăraş, pe nume Filip, m-a chemat la masă, la el în apartament (locuia într-o clădire din incinta coloniei), de Anul Nou. Am mâncat şi băut pe săturate. Era de treabă.

Peripeţii

Următoarea destinaţie a fost la Cheile Bicazului, unde am lucrat la căile ferate timp de un an. Atunci s-a construit barajul şi hidrocentrala de la Bicaz. Pe 18 dintre noi ne-au prins citind ziarul. Nu aveam voie la nici o legătură cu realitatea. Am fost duşi la Penitenciarul din Piatra Neamţ şi interogaţi pe rând. <Ce aveţi de gând mă? Citiţi presa. Ce puneţi la cale? Las’ că vă arătăm noi!> Şi am primit încă trei luni de condamnare. Aşa ne-au spus. În realitate am făcut încă şase. Vă daţi seama, ce bătaie de joc!”, povesteşte bătrânul Man. Pentru câteva momente camera în care discutăm este cuprinsă de linişte. Bătrânul îşi duce mâna la ochi şi îşi şterge o lacrimă. Apoi încă una. “Ne-au umilit!”, spune el, afectat de trecutul care îi obsedează amintirile. “După încă un an la Bicaz, m-am întors la Cernavodă (unde erau cam 2.000 de deţinuţi). Se înmulţiseră barăcile, iar mizeria era de nedescris. Am fost trimis la Galeşu (o altă colonie), iar de Crăciun, în 1952, am fost eliberat. Înainte, s-a petrecut o fază memorabilă. De Sfântul Nicolae, a venit o maşină, seara şi au fost anunţaţi 8 dintre noi că suntem liberi. Eram şi eu pe listă. M-am dus să-mi iau rămas bun de la prietenii mei Iusco Gavrilă, Mihai Petrovan, Ştefan Pop (toţi din Şieu). Când am apărut la poartă, gardienii s-au uitat la mine miraţi şi au început să mă înjure. <Unde ai fost mă? Maşina se grăbea. Au plecat fără tine.> Şi am mai stat în închisoare până la Crăciun”, a continuat Man. După eliberare, viaţa sa a continuat să fie un calvar din cauza numeroaselor presiuni venite din partea Securităţii şi a autorităţilor de atunci. Nici soţiei nu i-a fost mai uşor. După arestarea lui Iosif Man, ea a fost scoasă în stradă cu trei copii sub patru ani, iar averea sa, confiscată. După 1990, familia Man a solicitat Primăriei Dragomireşti restituirea fostelor proprietăţi, dar nu a primit nimic.

* La Capul Midia erau foarte mulţi preoţi, toţi greco-catolici, cu excepţia unuia, ortodox, din Negraş (Argeş). Avea doi copii studenţi, care îl mai ajutau la gospodărie. Avea şi un cal, folosit la deplasare. Cineva l-a întrebat cum îl cheamă pe cal. Stalin, a răspuns preotul. Aşa îl chema. A primit doi ani pentru asta.

* La Cernavodă era şi un lagăr de femei, de care ne despărţea un gard. Un deţinut din Ieud avea acolo fiica. Fusese arestată după ce refuzase să se culce cu un notar din comună. A primit un an.

*Tot la Cernavodă am cunoscut un ofiţer de aviaţie, cu studiile terminate în Franţa. Neavând ce să-i impute la arestare, au invocat că are nevastă unguroaică.

În cazul lui Iosif Man, abuzurile fostei Securităţi sunt evidente: a fost arestat fără condamnare timp de aproape doi ani; a fost condamnat fără proces (fiind închis timp de doi ani şi jumătate); a fost condamnat pentru “faptul de lansator de zvonuri alarmiste”, aşa cum reiese din biletul de eliberare.

………….

Prezentul material a fost publicat în urmă cu cinci ani. La scurt timp după apariţia sa, Iosif Man a decedat. Soţia sa m-a sunat pentru a mă anunţa de trecerea lui în nefiinţă. A murit neîmpăcat. Dezamăgit de gândul că urmaşii comuniştilor refuză să restituie familiei ceea ce i se cuvine de drept. 

Iată că a fost nevoie să moară un om pentru ca unii ziarişti de la noi să se trezească puţin din dormitarea în care zac de multă vreme. Inspectorul de la Finanţe care s-a aruncat sub tren a atras atenţia unora că omul nu s-a sinucis degeaba. Şi aşa este. Imediat după Paşti, “finanţiştii” au trecut pentru declaraţii, pe la DNA, după ce Claudiu Florescu a scos povestea cu mita de la Direcţia de Finanţe Maramureş. Iar filmuleţele sunt grăitoare. La sfârşitul săptămânii, prin oraş umbla vorba că în cursul zilei de sâmbătă unii vor fi săltaţi. Se pare că a fost vorba de o dezinformare, aşa cum se întâmplă în multe cazuri. Totuşi, dosarul este mult prea serios pentru a se lăsa doar cu o sperietură pentru cei implicaţi şi o arestare a câtorva dintre cei implicaţi este foarte probabilă. 

În ultima vreme, politica se face şi pe web. Tot mai mulţi politicieni şi-au tras un blog al lor. La centru, greii au locul lor pe internet: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Mircea Geoană, Călin Popescu – Tăriceanu, Adrian Năstase… Lista e lungă. Iar la Bruselles, la fel. Practic, nu exişti fără să apari pe internet. În Maramureş, însă, blogării politicii se complac într-o stare de fleşcăială, care arată, de fapt, cât şi unde îi doare de cei care le accesează pagina. Cu precădere la alegeri, câte unul care foloseşte laptopul şi la altceva decât la dat buzz-uri pe messenger se trezeşte că vrea blog. Şi e atât de surescitat de idee, încât chiar postează câte o frază, crezând că electoratul se va arunca de la şapte metri pe blogul lui, că nu are altceva de făcut decât să stea cocoţat pe internet, cu balele curgând după teoriile lui politice. Să fim serioşi. În Maramureş, politicienii există datorită presei. Atât. Dacă ar fi să ne luăm după blogurile/site-urile lor, nu ar primi niciun vot. Deci, ia să vedem…

Primul pe listă nu putea fi decât edilul băimărean. Cristian Anghel pozează atât de ancorat în realităţile prezente, încât ne arată că este  în continuare preocupat de campania electorală de acum cinci ani şi ne îndeamnă să mergem mai departe şi în 2004 – 2008. Mai expirat de atât nu cred că se poate. 

Nici cu adjunctul său nu mi-e ruşine. Deschizând blogul viceprimarului băimărean Mircea Dolha îţi vine să te uiţi pe fereastră, pentru a admira fulgii de zăpadă. În ultima sa postare ne urează un călduros Crăciun Fericit şi La Mulţi Ani! Chiar că trec anii până îşi mai aduce aminte să posteze câte ceva. 

Tot în sfera uitării se înscrie şi consilierul local Vasile Vlaşin, care la categoria ştirilor de ultimă oră ne anunţă că democrat – liberalul Corin Cherecheş s-a retras din viaţa politică. “Ia auzi, nici n-am ştiut”, îţi vine să zici. Numai că uimirea durează câteva secunde până ajungi la dilema sondajului de opinie: vom avea uninominal, la toamnă, sau nu?

Rămânând la PD-L, trebuie spus că nici site-ul organizaţiei municipale Baia Mare nu arată prea proaspăt. Chiar din contră. Ponosit rău. Ultimele ştiri sunt din luna aprilie, iar în albumul de familie ne zâmbeşte Sanda Roman, ejectată din partid de câteva luni bune. Probabil, site-ul va sfârşi precum blogul liderei de la Municipiu, Mariana Pop. ???

Cătălin Cherecheş ne oferă şi el ştiri proaspete din campania electorală. Campania de anul trecut, evident, că despre asta de acum nu are cum să scrie. Şi-a făcut plinul în toamnă, iar acum poate dormi liniştit pe o ureche. Peste patru ani o să mai posteze ceva, când ţiganii de pe Horea o să aibă wireless pe ţeavă şi o să se încoloneze la votare, după cum le va promite Cherecheş câte o zugrăveală de scară, o găleată, ceva, acolo…

Singurul care are un articol scris în acest an este deputatul Gheorghe Zoicaş. Dar, cam certat cu exprimarea cum este, nu a reuşit să adune suficiente cuvinte decât pentru un singur articol. Şi ăla scris parcă pe genunchi, pe o cursă, între două şantiere. Iar blogroll-ul e mortal. Pe lângă două nume de pesedişti, Zoicaş i-a adăugat pe galben-albastrul Tăriceanu şi pe portocalia Udrea. Ce să faci… Nu pot fi toţi politicieni.

Dan Mihalache are mai multe postări anul acesta. Numai că pe el nu ştiu dacă trebuie să-l mai punem pe lista politicienilor blogări, acum că s-a lepădat de PSD. Însă, după cum se învârte pe lângă oamenii lui Antonescu, nu am face o mare greşeală. Revenind la blog, nici fostul deputat nu s-a prea omorât cu postările. În ultimul an nu a reuşit mai mult de şapte.

Singurul ancorat în realităţile netului pare a fi Mircea Paşcu, al cărui blog este singurul cu actualizări regulate. Mai trebuie să lucreze puţin şi la coafarea lui (aspectul e execrabil) şi va avea un blog chiar interesant. 

Când să închei enumerarea politicienilor cu blog îmi vine în minte şi Ioan Beuca. Numai că la cum se prezintă partidul de muzeu din care încă mai face parte nu ştiu dacă nu cumva l-aş jigni spunând că e policitian. Totuşi, hai, ca să nu se supere, să-l numărăm şi pe el.

Alte bloguri pe aceeaşi temă fie nu există, fie nu contează nici măcar cât să le menţionezi.

Care este importanţa acestor bloguri politice se vede la vot. Cu siguranţă ele au avut un impact la fel de mediocru precum atenţia acordată de posesorii lor de drept. La proximele alegeri, ele nu vor schimba nimic. Pentru că nu le citeşte nimeni. Poate peste câţiva ani. Când politicienii maramureşeni vor realiza că a exista implică a te regăsi pe internet.