Şi-a executat pedeapsa abuzivă impusă de comunişti, însă a mai stat câteva săptămâni în închisoare, pentru că şi-a luat rămas bun de la colegii de suferinţă. Istoria condamnării nedrepte a unui fost deţinut politic ne lasă fără replică, acum, la mai bine de o jumătate de secol de la instituirea terorii roşii.

Iosif Man a fost condamnat pentru că a “lansat zvonuri alarmiste”. Decizie absurdă şi de neregăsit în practica judiciară. Iosif Man s-a născut în 1916, în Dragomireşti, a terminat liceul Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei, iar în 1931 a absolvit la Satu Mare şcoala comercială. A urmat Academia Comercială din Cluj, din care nu a finalizat decât doi ani. “Ardealul a fost ocupat de unguri şi am fost nevoit să-mi închei studiile, fiind numit subnotar în Rozavlea. Între timp am făcut şcoala de notari de la Szombately, din Ungaria, iar între ‘45-’48, am lucrat ca notar în Şieu şi Cuhea (Bogdan Vodă de azi, n.red). A venit în două rânduri un ofiţer de securitate la mine, cerându-mi să le ofer date despre ce spun oamenii din comună (fiindcă aveam permanent contact cu ei). Nu am vrut să colaborez, aşa că subprefectul Drăghici m-a chemat la centrul de plasă de la Dragomireşti. Ziua de 8 octombrie 1948 a fost una fatală pentru mine. M-au ridicat împreună cu Chişu (un proprietar de moară din Vişeu) şi Lucreţia (fiica lui Ştrifunda, primarul din Borşa, conducătorul revoltei populare a maramureşenilor împotriva dominaţiei ruseşti). Timp de doi ani ne-au plimbat prin beciurile Securităţii din Sighet. Dar cu întreruperi. Ba ne ţineau două-trei luni (cu bătăile şi ancheta de rigoare), ba ne lăsau liberi câteva săptămâni, după care ne arestau din nou. În această perioadă, în timp ce trupele lui Ştrifunda se îndreptau spre Sighet, m-am alăturat oamenilor din sat care s-au grupat şi au pornit spre a se întâlni cu cei din Borşa. Dar de la Onceşti ne-am întors acasă, spunându-ni-se că s-a ajuns la o înţelegere între cele două părţi.

Viaţă de canal

În iunie 1950, am fost trimis la Canal. Fără proces, fără condamnare. Am trecut prin Ghencea, unde mi s-a făcut dosarul. Prima oprire a fost la Capul Midia, unde domina un regim de exterminare prin muncă forţată, înfometare şi bătăi. Am crezut că ne omoară pe toţi. Lucram de la ora 4 dimineaţă până la 9 seara, primind numai o cană de apă şi pâine. Mai mult, noaptea ne sculau şi ne chemau în biroul comandantului Borcea. Începeau bătăile, ancheta… Borcea ăsta se purta ca un câine. Te întrebau ce ai fost. <Funcţionar? Ai jefuit clasa muncitoare>, ziceau şi te băteau. La Midia am săpat Canalul. Primeam un vagon la cinci inşi, pe care trebuia să-l umplem în două-trei ore. Dacă nu reuşeam, nu mai primeam mâncare. Ne înfometau într-un hal de nedescris. În colonie erau două lagăre. Cei din lagărul de ofiţeri erau exterminaţi prin bătaie, iar pe noi ne ţineau cu foame.

Apoi am ajuns la Cernavodă, unde eram cuminţiţi cu o foame grozavă şi lucru peste măsură. Comandantul era un învăţător din Arad, care se purta cumsecade cu noi. A fost schimbat repede, acuzat că a ajutat deţinuţii. L-au închis şi pe el. Viaţa grea ne-o făceau ceilalţi din conducere: locotenentul Florea şi plutonierul Moldovan, nişte satrapi, nişte câini, nu altceva. În schimb, un locotenent din Făgăraş, pe nume Filip, m-a chemat la masă, la el în apartament (locuia într-o clădire din incinta coloniei), de Anul Nou. Am mâncat şi băut pe săturate. Era de treabă.

Peripeţii

Următoarea destinaţie a fost la Cheile Bicazului, unde am lucrat la căile ferate timp de un an. Atunci s-a construit barajul şi hidrocentrala de la Bicaz. Pe 18 dintre noi ne-au prins citind ziarul. Nu aveam voie la nici o legătură cu realitatea. Am fost duşi la Penitenciarul din Piatra Neamţ şi interogaţi pe rând. <Ce aveţi de gând mă? Citiţi presa. Ce puneţi la cale? Las’ că vă arătăm noi!> Şi am primit încă trei luni de condamnare. Aşa ne-au spus. În realitate am făcut încă şase. Vă daţi seama, ce bătaie de joc!”, povesteşte bătrânul Man. Pentru câteva momente camera în care discutăm este cuprinsă de linişte. Bătrânul îşi duce mâna la ochi şi îşi şterge o lacrimă. Apoi încă una. “Ne-au umilit!”, spune el, afectat de trecutul care îi obsedează amintirile. “După încă un an la Bicaz, m-am întors la Cernavodă (unde erau cam 2.000 de deţinuţi). Se înmulţiseră barăcile, iar mizeria era de nedescris. Am fost trimis la Galeşu (o altă colonie), iar de Crăciun, în 1952, am fost eliberat. Înainte, s-a petrecut o fază memorabilă. De Sfântul Nicolae, a venit o maşină, seara şi au fost anunţaţi 8 dintre noi că suntem liberi. Eram şi eu pe listă. M-am dus să-mi iau rămas bun de la prietenii mei Iusco Gavrilă, Mihai Petrovan, Ştefan Pop (toţi din Şieu). Când am apărut la poartă, gardienii s-au uitat la mine miraţi şi au început să mă înjure. <Unde ai fost mă? Maşina se grăbea. Au plecat fără tine.> Şi am mai stat în închisoare până la Crăciun”, a continuat Man. După eliberare, viaţa sa a continuat să fie un calvar din cauza numeroaselor presiuni venite din partea Securităţii şi a autorităţilor de atunci. Nici soţiei nu i-a fost mai uşor. După arestarea lui Iosif Man, ea a fost scoasă în stradă cu trei copii sub patru ani, iar averea sa, confiscată. După 1990, familia Man a solicitat Primăriei Dragomireşti restituirea fostelor proprietăţi, dar nu a primit nimic.

* La Capul Midia erau foarte mulţi preoţi, toţi greco-catolici, cu excepţia unuia, ortodox, din Negraş (Argeş). Avea doi copii studenţi, care îl mai ajutau la gospodărie. Avea şi un cal, folosit la deplasare. Cineva l-a întrebat cum îl cheamă pe cal. Stalin, a răspuns preotul. Aşa îl chema. A primit doi ani pentru asta.

* La Cernavodă era şi un lagăr de femei, de care ne despărţea un gard. Un deţinut din Ieud avea acolo fiica. Fusese arestată după ce refuzase să se culce cu un notar din comună. A primit un an.

*Tot la Cernavodă am cunoscut un ofiţer de aviaţie, cu studiile terminate în Franţa. Neavând ce să-i impute la arestare, au invocat că are nevastă unguroaică.

În cazul lui Iosif Man, abuzurile fostei Securităţi sunt evidente: a fost arestat fără condamnare timp de aproape doi ani; a fost condamnat fără proces (fiind închis timp de doi ani şi jumătate); a fost condamnat pentru “faptul de lansator de zvonuri alarmiste”, aşa cum reiese din biletul de eliberare.

………….

Prezentul material a fost publicat în urmă cu cinci ani. La scurt timp după apariţia sa, Iosif Man a decedat. Soţia sa m-a sunat pentru a mă anunţa de trecerea lui în nefiinţă. A murit neîmpăcat. Dezamăgit de gândul că urmaşii comuniştilor refuză să restituie familiei ceea ce i se cuvine de drept. 

La aproape 20 ani de la răsturnarea regimului comunist, românii sunt încă marcaţi de “teroarea roşie” Ne e teamă să vorbim, să spunem cine au fost acei oameni. Încă ni se ascunde identitatea criminalilor acelor timpuri. Un băimărean rupe tăcerea, descriind un coşmar de opt ani, care i-a marcat existenţa.

Născut în 1920, în comuna Somova din judeţul Tulcea, Mitu Bujor este unul dintre cei care au gustat din amarul regimului comunist, devenind, la fel ca milioane de nevinovaţi, victima unui sistem bolnav. În 1955, se stabileşte în Baia Mare şi este angajat ca jonctor la Oficiul de Telefoane din localitate. După un an, în noiembrie ‘56, un coleg, Ion Popescu, taie reţeaua principală telefonică a oraşului, provocând întreruperea comunicării cu centralele din ţară. Gestul este interpretat ca un sabotaj la adresa guvernării comuniste şi toţi apropiaţii lui Popescu intră în cercul suspecţilor. Un prieten apropiat al acestuia, Bujor este arestat în scurt timp.  

Anchetatorul Costin Dragomir

Despre calvarul care a urmat ne spune chiar el. “M-au săltat în ianuarie ‘57. Au venit băieţii cu ochi albaştri, m-au băgat într-o maşină, cu ochelari pe ochi şi m-am trezit la Securitate. A fost ultima oară când mi-am văzut soţia. Acolo era subsolul cu celulele de tortură a celor arestaţi. Am primit şi eu una, în care am stat nouă luni. Imediat a început ancheta condusă de locotenentul Costin Dragomir. La început interogatoriile erau rare (una la 2-3 săptămâni), apoi s-au intensificat. Aşa am aflat motivul arestării mele. Mă întrebau de Partidul Unit Român şi de relaţia mea cu Popescu. Habar nu aveam ce voiau să le spun. Nu ştiam nimic. Fiind convins că e o greşeală, am negat orice implicaţie de-a mea în acest PUR. Văzând că fac pe ‘grozavul’, anchetatorul Dragomir m-a luat la bătaie, m-a lovit cu capul de perete. Mai apoi m-a confruntat cu Popescu, care a declarat că noi doi, împreună cu alţii voiam să răsturnăm PCR şi să instaurăm PUR. Am rămas tablou. Ce a urmat e uşor de închipuit. Bătăi şi ameninţări, până am semnat tot ceea ce a scris Dragomir. El îmi zicea ‘vom face un proces politic la Baia Mare’. Apoi am înţeles ce voia să spună. Totul era regizat şi noi cei arestaţi trebuia să recunoaştem invenţiile sale.

În faţa Tribunalului Militar

După ce am semnat un dosar gros de 10 cm, ancheta a luat sfârşit şi a început procesul. Era septembrie ‘57, în clădirea din Centrul Vechi, unde fusese înainte Agenţia Tarom. La etaj. În sala de judecată, păzită de un cordon de militari înarmaţi, am intrat 22 de acuzaţi. În sală erau familiile noastre, dar nu aveam voie să ne uităm înspre ele că ne ameninţau cu automatele. Şi nu ne-am uitat. Toată mascarada a fost condusă de Tribunalul Militar Cluj, care după trei zile de proces a dat sentinţa. Era prezent şi anchetatorul Costin Dragomir, dar nu cu gradul de locotenent, ci cu cel de căpitan. A meritat două grade, că a făcut procesul politic după programul rusesc-comunist. Din sală s-au ridicat trei ‘tovarăşi’ şi au strigat să fim condamnaţi la moarte. Ion Popescu, Mitu Bujor, Ioan Andraş, Nichita Tomoioagă şi Pop Virgil – condamnaţi la moarte prin împuşcare. Ceilalţi 17 au primit muncă silnică între 10 şi 20 de ani. Am început să plâng, împreună cu foarte mulţi din sală. Cu excepţia lui Popescu (ce pregătea un nou lot), primii patru, am fost duşi la închisoarea Gherla. Aşteptam execuţia. Am rămas 45 de zile în celula 0, rugându-ne la Dumnezeu să ne primească la El, după care ne-au pus la zid pe rând şi au tras, de am crezut că s-a terminat. Fusese o simulare. Apoi ne-au spus că ni se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. ‘Sunteţi fericiţi, bă?’, ne-au zis. ‘Da.’ Am fost dus în două rânduri la Satu Mare şi Cluj, la procese, să depun mărturie împotriva altor condamnaţi. Le-am zis că nu ştiu nimic de PUR şi că Organizaţia era o invenţie a Securităţii, de s-a enervat un judecător şi m-a scos afară din sală.

Din Zarca Gherlei, în Colonia Grind

Mâncarea pe o zi era aşa: o cană de ceai (fără zahăr, că făceam diabet), 100 g pâine, 500 g turtoi (din mălai) şi două polonice de supă. Asta când nu erai dus la izolare. Acolo, într-o celulă de 1 mp, primeai numai apă şi supă la trei zile. După nouă zile ieşeai aproape mort. În rest, mâncarea a fost oribilă. Supa era o fiertură de iarbă cosită şi cu diferite animale mici. S-au găsit şobolani şi oase de pisică, dar cine le afla trebuia să tacă şi să mănânce, că altfel murea. Celulele fără canalizate, nu erau dotate cu paturi. Doar cu 5 saltele. În zarca (celularul 3, cel mai rău), dormeam câte 10 într-o cameră de 2×4 m. Prin 1960, am primit vestea că ni se comutase pedeapsa la 25 de ani de muncă silnică. Iar în 1961, o parte a ajuns la muncă în Delta Dunării, în Colonia Grind. Aici a fost problemă cu apa, care era foarte rea. Mulţi au făcut dizenterie şi distrofie, care îi curăţa. Carne, mâncam doar de cal, dar era aşa de proastă, că veneau numai gloabele bolnave sau moarte deja. Făceam tot felul de munci agricole, desecări de terenuri, cultivări. Am făcut o groază de case cu etaj pentru ofiţeri şi subofiţeri.

Eliberarea

În 1963, eram tare sfârşit şi cam bolnav. Nervii mă îngrijorau foarte mult, dar nu de moarte îmi era frică, ci de ospiciu. S-a făcut atunci un lot cu bolnavi şi am fost dus la Gherla. Acolo am lucrat o perioadă la fabrica de mobilă, care trimitea la export. După un an, în iunie ‘64, am fost eliberat. Mi s-au dat hainele groase de iarnă pe care le purtam când m-au arestat. Erau toate mucegăite, iar cămaşa putrezită. Le-am luat, că erau ale mele. Când m-au eliberat, după opt ani de detenţie, aveam 45 kg (şi peste 1,70 m, n. red.). Am ajuns în Baia Mare şi am pornit instinctiv spre fosta casă, de pe Barbu Delavrancea, care îmi era confiscată de mult timp. Am aflat că soţia se mutase în altă parte, dar nu am apucat să o mai văd niciodată, pentru că murise cu un an şi ceva înainte de a mă elibera. Suferise prea mult şi făcuse ciroză. Iar eu nu ştiusem nimic. Eram distrus. Cu ajutorul unor cunoştinţe m-am pus pe picioare şi m-am angajat cu greu, doar ca necalificat, deşi aveam patru calificări. Peste câtva timp m-am recăsătorit cu Valerica, soţia actuală.”

Hărţuit de Secu’

La cei aproape 90 de ani, Bujor este un pensionar împăcat cu soarta. Supravieţuieşte cu o pensie de câteva milioane lei. Este supărat pe actuala conducere a ţării pentru că îl minte în continuare. “Atunci am fost condamnaţi de Popescu 72 de inşi. Dragomir şi-a făcut bine treaba. A ticluit un proces politic, aşa cum a vrut. Până în ‘90 am fost permanent hărţuit de Securitate, am fost cercetat de zeci de ori, trebuia să dau declaraţii. Foarte mult m-a hărţuit căpitanul Bob, care mă lua seara de acasă, la Securitate, să fac tot felul de rapoarte. Apoi a urmat colonelul Marinca, prin ‘78-’79. Nu a durat mult, că după ‘80, am auzit că a murit. În ‘90, am făcut cerere la fosta Securitate şi la Ministerul Justiţiei, pentru a primi sentinţa iniţială de condamnare la moarte. Mi s-a trimis sentinţa cu o condamnare la 25 de ani de muncă silnică. Este o minciună, am fost condamnat la moarte! Nu le este ruşine să mintă, după două decenii de democraţie?” Nu le este, nea Bujor, şi nu le va fi niciodată. Suntem conduşi de relicvele sistemului care te-a condamnat şi asta nu trebuie să ne mire.

Instanţa

Completul de Judecată – Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, compus din

preşedinte: Finichi Paul – locotenent colonel justiţie

procuror militar: Miclea Constantin – locotenent colonel justiţie

asesori populari: Deleanu Gheorghe – maior şi Ioniţă Ioan – maior

secretar: Lăpuşte Ioan

Programul din “celular”

În celula din clădirea Securităţii din Baia Mare, programul zilnic era următorul:

5 – deşteptarea

8 – o cană de ceai şi 100 g pâine cazonă

12 – un castron ciorbă şi 300 g pâine

18 – un castron ciorbă şi 200 g pâine

“Celularul” era o încăpere de beton, de 170×70 cm, cu un pat şi o măsuţă, ambele din beton şi o saltea din paie mărunţite. Se dormea câteva ore pe noapte, între anchete, de multe ori pe jos, bătut şi spălat cu apă. Becul nu se stingea niciodată. Nu puteai dormi decât cu faţa în sus sau spre uşă, pentru a fi supravegheat prin vizetă.

“Partidul a creat o Organizaţie cu 72 de membri. Domnul anchetator Costin Dragomir a ticluit un program pentru organizaţia fantomă de toată frumuseţea, după care orice instanţă din lume ar fi condamnat o aşa organizaţie. Chiar şi americanii. După anchetă mi-a zis: ‘Trebuie să facem un proces politic pentru intimidarea celor de afară’. De exemplu Ungaria!”, Mitu Bujor.