EDITORIAL. Daca as fi asociatul unui om de afaceri american si as avea o firma pe nume Indoneo, iar in timpul liber m-as ocupa de mica bisnita cu telefoane si parfumuri de firma furate din Franta, m-ar durea la bascheti de ziaristi nesimtiti si corupti, platiti sa-mi ingroape mie afacerile. N-ar mai conta ce zice prietenul meu, Marghidan, atat vreme cat as sti ca la Judet dosarul este ca rezolvat, iar plangerile penale asteapta pana le vine acris.
Dar, cum nu am iubita in politie, nu e rost sa-mi fac iluzii. Ba chiar m-as putea astepta sa fiu tras de pavilionul urechii de niste personaje ranite in micile lor orgolii de oameni imbuibati cu functii si obisnuiti sa li se pupe poala la fiecare trecere pe langa un subaltern. „Traiti, sefu’ – permiteti sa raportez – aveti o scama, sefu’ – am imobilizat-o sefu’ - ii dam mandat de retinere – permiteti sa raportez – misiune indeplinita – traiti sefu’…” Totusi, va spun ca se poate. Astfel de personaje certate cu simtul ridicolului nu au nicio jena in a tine lectii de jurnalism celor care se pricep mai bine la asta.
Spuneam ca nu sunt asociatul lui Marghidan, nu am firme, case de vacanta la Remetea, Somcuta sau aiurea, nu-mi iau dreptul de la bisnitarii de parfumuri si nici nu rad ca proasta-n targ de un ciumpalac cu ochelari care fura 60 de milioane de la ghiseul unei banci, care e atat de amator incat ma face de rasul curcilor ca nu reusesc sa-l prind. Nu am niciuna dintre calitatile astea. Prefer sa scriu. Despre politisti sau despre orice vreau. Pentru ca nu o voi face mai prost decat cei care imi predau abeceul presei.
A fi invatat ce e aia deontologie profesionala de un comisar ramas repetent la exprimare inseamna sa ai mare tupeu. O Voichita Zehan, care da zilnic cu gramatica limbii romane de pamant in buletinele de presa pe care le elaboreaza in cele cateva ore de solitaire petrecute la birou, nu poate emite judecati de valoare privind deontologia profesiei de jurnalist, atata vreme cat nici macar atributiile de serviciu nu si le cunoaste.
Zacustele, tomberoanele si claiele de fan sunt cele cu care umple zilnic comunicatele de presa. Subiecte de mare interes, trebuie sa recunoastem. Cand dispare cate-un lant de bicicleta, imediat e gata buletinul de evenimente, nici ca mai trebuie amintit de Mihali de Borsa, jaful de pe Gutai sau comisarul batut mar la Berchez. Astea-s probleme minore care nu au ce cauta pe blazonul plin de epoleti stralucitori ai sefilor. Cand se rezolva cate-un caz, e meritul lor, cand operatiunea esueaza, e vina ziaristilor ca scriu despre lucruri incomplet documentate sau se baga peste bunul mers al anchetei.
Nu am purtat uniforma si chipiu numai dupa ce m-au facut pionier, dar incerc sa fac un exercitiu de imaginatie si sa ma pun in locul celor platiti sa coafeze imaginea politiei. Si vad ca mi-ar fi rusine sa iau apararea unui comisar de politie care bea de stinge cot la cot cu recidivistii si apoi se plange ca si-a rupt moaca in pumnul lor. Mi-ar fi rusine sa vorbesc de subiectivism atata vreme cat tin conferinte de presa si le plang de mila politistilor arestati pentru fapte de coruptie, riscand a ma pronunta vizavi de vinovatia lor inaintea sentintei instantei. Mi-ar fi de-a dreputul jena sa pomenesc de „dirijarea unor dialoguri”, informatii neadevarate si dezinformare, in timp ce vand gogosi ieftine de doua miliarde, cand in sacii furati pe Gutai erau cateva zeci de miliarde. M-as simti penibil sa vorbesc de profesionalism, cand trec zece zile si nici macar un portret robot al unui amator de ochelarist ce sparge o banca ziua in amiaza mare nu sunt capabil sa finalizez. Mi-ar fi rusine sa imi ridic salariul de comisar, cand in afara de a compune epopeea zilnica a zacustelor furate, singura mea legatura cu chipiul ar fi la Ziua Politiei, cand mi l-as aseza elegant, pentru parada. Dar si mai penibil m-as simti sa vorbesc de libertatea de exprimare, atata vreme cat ma folosesc de orice parghie pe care o am sa trag fermoarul peste gura presei a carei vina e aceea ca nu a invatat obedienta aspirarii scamelor… Traiti, sefu’ – permiteti sa raportez – aveti o scama, sefu’ – am imobilizat-o sefu’…”